pavel munteanu

Unirea Basarabiei cu România și evenimentele premergătoare reflectate de ziarul The New York Times

Aflați în preajma centenarului unirii Basarabiei cu România, o imagine contemporană a înfăptuirii de importanță istorică prin prisma știrilor vremii, ar ajuta să înțelegem mai bine succesiunea de evenimente care au dus la Unirea din 1918. Cu un tiraj ce ajungea atunci la 390 000 de exemplare, cotidianul american The New York Times se remarca printr-o calitate superioară a știrilor, reflectate în mod corect și obiectiv. Nelipsită din paginile ziarului The New York Times al anilor 1917-1918 a fost și Basarabia, ce trecea prin diverse metamorfoze politico-statale, de la provincie țaristă la independență și apoi unirea cu România.

Basarabia era descrisă cititorului ziarului The New York Times ca fiind un teritoriu agricol foarte bogat în cereale. Astfel în edițiile din 14 ianuarie și 1 septembrie 1917, teritoriul dintre Prut și Nistru este prezentat ca o posibilă locație a unei noi ofensive a Puterilor Centrale, atrase de „câmpurile bogate de cereale ale Basarabiei”, „Germania îşi face acum drum spre frontul de est pentru Basarabia. Recolta de cereale în acea ţară bogată agricol ar ajuta enorm, chiar dacă ar fi necesar să se aștepte până la următoarea recoltă. Posesiunea Basarabiei ar încuraja Germania.” Deși atractivă pentru Puterile Centrale, situația din Basarabia nu era deloc bună. În 25 mai 1917 ziarul anunță răspândirea anarhiei în regiune –„organizațiile publice și comisiile se străduiesc să oprească valul de anarhie, care se extinde în mai multe regiuni din Basarabia. Țăranii din Chişinău au condus vitele pe loturile cu cereale. Condițiile de alimentare sunt deosebit de grave în această parte a Rusiei.” În câteva ediții de știri din lunile noiembrie și decembrie ale anului 1917, ziarul scrie printre altele despre „proclamarea autonomiei Basarabiei”, „consiliul autonom moldovenesc se organizează cu forţele sale”, ca mai apoi, în numărul din 9 decembrie a aceluiași an, publicația se întreabă într-un titlu „BESSARABIA A REPUBLIC?”. Iar știrea menționează că Guvernul finlandez a primit o scrisoare de la Consiliul Central al Basarabiei care anunță dorința acestora să întemeieze o republică.

Prima știre din Basarabia din anul 1918 este cea din 2 ianuarie, venită din Petrograd, care anunță că românii duc lupte cu bolșevicii, au „ocupat” orașul Leova și au arestat și împușcat câțiva lideri bolșevici. „Leon Trotzky, ministrul bolșevic de externe, a trimis o notă pe această temă ministrului român de la Petrograd, care, în răspunsul său, a acuzat trupele rusești de jefuirea satelor românești.” În numărul din 14 ianuarie sunt anunțate furturi și incendii în Chilia – „o parte considerabilă a orașului fiind ras de pe fața pământului… Distrugerile au fost realizate în principal de soldați din regimentul cantonat acolo, asistați de huligani… Populația a fugit în teroare, unii în România, alții pe malul Dunării… Sediul central al organizației bolșevice din Chilia a rămas intact”.

Intervenția Armatei Române în Basarabia de la începutul anului 1918 este relatată în paginile ziarului american prin prisma a două știri – una venită de la Petrograd, iar alta de la Iași. Prima anunță în titlu că „Românii atacă Chișinăul – Lupte fierbinți cu bolșevicii” în timp ce a doua comunică: „Chișinău, capitala Basarabiei, a fost luată astăzi de forțele române, care au fost trimise acolo în răspuns la apelul de ajutor de la guvernul local din Basarabia”.

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești din 24 ianuarie 1918 este anunțată în New York Times la 30 ianuarie – „Basarabia se rupe de Rusia. Declară Independența și își arată «înclinația» spre România”. În lunile februarie și martie, ziarul american descrie situația din regiune printr-o serie de știri: „Bolșevicii trimit un ultimat României pentru retragerea trupelor, evacuarea Basarabiei”, „bolșevicii au arestat ofițeri români… vor ucide un ofițer român pentru fiecare soldat rus ucis de români în Basarabia”, „Rusia și România sunt de acord să facă pace. Basarabia va fi evacuată de trupele regelui Ferdinand în termen de două luni”. La începutul lui aprilie, NY Times publică un discurs al contelui Czernin, ministrul de externe Austro-Ungar. Printre altele, ministrul afirmă că „viitorul României se află în est. Teritorii mari din Basarabia sunt locuite de români, și există multe semne că populația românească de acolo dorește o unire strânsă cu România… România poate câștiga mult mai mult în Basarabia decât a pierdut în război”.

Anunțul votului pentru Unirea din 9 aprilie (27 martie, stil vechi) a ajuns în paginile The New York Times la 12 aprilie. În coloana a 6-a din pagina 5 se anunță în titlu – „BASARABIA A VOTAT UNIREA CU ROMÂNIA, Dieta din provincia rusă, cu 86 la 5 [sic! 3] a decis în favoarea acestui pas.”, ca mai apoi, la 23 aprilie, într-o știre mai vastă, se anunță acceptul României a ofertei de unire – „La 9 aprilie, Adunarea Națională a Basarabiei a votat cu 86 contra 3, pentru unirea Basarabiei cu România. Premierul român a fost la Chișinău și a luat cunoștință de vot pe fundalul aclamațiilor de entuziasm și a declarat această unire definitivă și indisolubilă.”

Știrile de acum 100 de ani din cotidianul The New York Times, puse cap la cap cu cele cunoscute astăzi, ne arată o imagine mai aprofundată a evenimentelor din anii 1917-1918. Prin intermediul relatărilor sale, ziarul din New York ne trece prin toate fazele ce au dus la unire: anarhia din 1917 a fost urmată de crearea Sfatului Țării și proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917. În ianuarie găsim armata română invitată să apere Basarabia de trupele bolșevizate aflate în retragere de pe front, și tot în ianuarie tânăra republică își declară independența. În sfârșit,  Unirea Basarabiei cu România e anunțată prin două știri din luna aprilie: Basarabia a votat – România a acceptat.


Un pelerinaj de înălțare sufletească

Drumul spre Cojușna, anii 1930

Un grup de tineri intelectuali din satul Cojușna județul Lăpușna sunt însuflețiți de o inițiativă frumoasă. Au întocmit un izvod de toți intelectualii ridicați din satul lor cu scopul de a se întruni la vară într-o sărbătoare frățească în satul copilăriei ca, pe calea aceasta, să păstreze legături cât mai strânse între ei, cu părinții lor, cu frații, rudele și întreaga populație a satului unde și-au petrecut cei mai plăcuți ani din viață.

Mi-a trecut sub ochi acest izvod și am văzut că numără peste o sută de intelectuali, marea majoritate dintre ea trecuți prin școala românească de după Unire.

Cojușna e unul din cele mai înstărite sate mazâlești și răzești din regiunea Codrului și cojușnenii sunt recunoscuți ca podgoreni vestiți. Acest sat are frumoase tradiții de viață culturală. Încă din timpurile stăpânirii rusești , cojușnenii au înțeles rostul învățăturii pentru luminarea minții și s-au stăruit să-și înalțe în satul lor o școală răzășească cu cheltuiala obștiei.

Din această școală s-au ridicat multe rânduri de tineri cari, cu inteligența lor vie, au răzbătut în școalele cele mai înalte.

Astăzi fiii satului Cojușna: învățători, preoți, profesori, doctori, ingineri și funcționari de toate categoriile, răspândiți prin toate orașele din Basarabia și-au adus aminte de satul de unde au plecat și într-o însuflețire generală vor să se întâlnească pentru a sărbători gloria satului lor de unde s-au ridicat atâtea minți luminate. Mulți dintre ei, stabilindu-se prin orașe, și târguri, au adus cu ei un suflet nou în lumea înstreinată a orașelor. Valurile de tineri ce s-au ridicat prin școală după Unire de la sate, au trecut în categoria socială a intelectualilor și au schimbat în mare măsură atmosfera, îmbâcsită de streinism a orașelor basarabene.

Tinerii intelectuali moldoveni de origine rurală sunt astăzi o apariție nouă printre intelectualii mai în vârstă trăiți sub influența culturii rusești.

Mulți dintre cei tineri nici nu cunosc limba rusă, ziarele și revistele rusești nu există pentru ei, iar copiii lor vorbesc în familii graiul curat românesc al părinților lor. Snobismul unor români basarabeni de a-și învăța copiii cât sunt mici mai întâiu în rusește și apoi în românește, e cunoscut foarte rar printre familiile tinere din generația școalei românești.

Cultura rusească, refugiată la orașe, suferă ultimile înfrângeri din partea elementului românesc venit dela sate. Procesul de întărire a românismului în Basarabia se face prin generația crescută în spiritul școalei românești de după Unire.

Inițiativa intelectualilor din Cojușna e semnificativă. Elementele plecate de la sat nu se înstreinează sufletește la primul contact cu orașele. Satul rămâne și mai departe pentru cei care l-au părăsit, izvorul de energie spirituală către care se îndreaptă, din când în când, în pelerinaj de înălțare sufletească.

Petre Ștefănucă (1906-1942), folclorist


Scriitoarea Elena Dobroşinschi-Mălai – învățătoare în Vorniceniul interbelic

Elena Dobroșinschi-Malai

Revista literară clujeană „Cosânzeana”, publică în 1926 lucrarea „Sărmanul Ioniță” de Elena Dobroșinschi. Iar la finalul ei, în mici date biografice, e menționat că domnișoara este învățătoare în comuna Vorniceni, județul Lăpușna.

Elena Dobrosinschi

Elena Dobrosinschi

Elena Dobrosinschi

În volumul „Figuri contemporane din Basarabia”, din 1939, aflăm că Elena Dobroșinschi-Malai este învățătoare-scriitoare, născută la 11 martie 1898. „După absolvirea școlii Eparhiale din Chișinău, s-a dedicat carierei de învățătoare. În 1917 s-a distins prin activitate pe teren național, prin grai și scris. În timpul misionarismului național a răspândit cărți românești în satele de pe malul Nistrului. A fost transferată cu serviciul la Chișinău, unde a continuat să colaboreze la revistele și ziarele: „România Nouă”, „Răsăritul”, „Moldova de la Nistru”, „Școala Basarabeană”, etc., la revistele „Cosinzeana”, „Societatea de mâine” din Cluj, revista „Învățătorul” din București, etc. Cărți publicate: „Picături de rouă” (poezii), „Melodia mâhnirii” (poezii). Sub tipar: „Murmur de izvoare” (poezii), „Pe treptele visării” (poeme) și „Câmpia durerii” (nuvele).”

Iar vipmagazin.md/retro publică o fotografiei însoțită de umătorul text: „Elena Malai-Dobroşinschi a fost una dintre scriitoarele cele mai interesante din perioada interbelică. Prozatoare, poetă şi eseistă, ea era cunoscută în Schinoasa Chişinăului, în primul rînd, ca o foarte bună profesoară de clasele primare de la şcoala din localitate. Opera ei poetică a avut rezonanţă în epocă şi cele cîteva plachete de versuri: Picături de rouă, Melodia mîhnirii, Murmur de izvoare, Pe treptele visării au fost gustate cu plăcere de cititori şi apreciate de critici. A colaborat în presa periodică începînd cu anul 1917: România Nouă, Moldova de la Nistru şi terminînd cu celebra revistă interbelică Viaţa Basarabiei. A lăsat o vastă operă în manuscris, deoarece după 1940, după refugiul din Basarabia, n-a mai avut nici o posibilitate să editeze. În această poză executată în 1928 au fost fotografiaţi soţii Malai chiar în anul căsătoriei, fiindcă în acest an Elena Dobroşinschi s-a căsătorit cu Naum Malai. Este poza a doi intelectuali, Naum Malai ţine în mînă ziarul Dimineaţa, iar la picioare lor stau aranjate frumos atributele epocii: două pălării şi o pereche de mănuşi.”

 


Constantin Tănase a murit pentru a deveni nemuritor

Pe Constantin Tănase l-am citit pentru prima dată la 12- 13 ani, atunci când prin niște întâmplări frumoase, în fiecare weekend ajungeau la mine mai multe ziare de la Tipografia PRAG 3. Printre ele era și cotidianul Flux, ziar la care maestrul Tănase a activat în calitate de redactor-șef și director.
Eram captivat de cititul lor. A fost perioada în care a apărut pentru prima dată gândul să mă fac jurnalist.
În septembrie 2001, după un timp lipsă de la Flux, Constantin Tănase și echipa au fondat ziarul Timpul. Eram supărat că nu am găsit la chioșc primul număr, dar următoarele au început să fie adunate în colecție, vineri de vineri.
Editorialele lui din pagina 5 sau 7, alături de celelalte mii de pagini ale ziarului Timpul, au contribuit și au clădit în mine dragostea de Țară și de neam. Mulțumesc!

Ultima dată l-am văzut la Marșul Tricolorului din 14 septembrie 2014. Era vesel și plin de viață. Discuta cu Vlad Cubreacov, Ștefan Secăreanu și George Damian. Le-am făcut o fotografie:
Constantin Tănase
Apoi a venit vestea tragică.
„Constantin Tănase a murit pentru a deveni nemuritor”, spunea Octavian Tîcu.
tricolorul
A plecat cu Tricolorul. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

*Tinerii Moldovei cer reînființarea Centrului Naţional de Terminologie în memoria lui Constantin Tănase.


Un mare român la Cojușna: Mitropolitul Visarion Puiu la mormântul Arhimandritului Gherasim Grecu

Visarion Puiu și Regele Carol al II-lea al României

Visarion Puiu și Regele Carol al II-lea al României

Acum 50 de ani, la 10 august 1964, se stingea din viață Visarion Puiu, un mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost:

  • episcop de Argeș (1921-1923)
  • episcop de Hotin (1923-1935)
  • Mitropolit de Bucovina (1935-1940)
  • Mitropolit de Transnistria la Odessa (16 Noiembrie 1942 – 14 Decembrie 1943)
  • cârmuitor al Eparhiei românilor din străinătate, numită și Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală (1945-1958)

Nicolae Iorga l-a apreciat ca pe unul din cei mai culți clerici ortodocși români din perioada interbelică.
sursa.

„Episcopul Visarion ajutat de Arhimandritul Gherasim la dreapta” la ridicarea Catedralei din Bălți.

„Episcopul Visarion ajutat de Arhimandritul Gherasim la dreapta” la ridicarea Catedralei din Bălți.

În perioada cât a fost Mitropolit de Transnistria, făcând o vizită la Mănăstirea Căpriana, Visarion Puiu trece și pe la Cojușna să se închine la mormântul Arhimandritul Gherasim Grecu.

Publicația bisericească „Luminătorul” nr. 5-6 din 1943 scrie următoarele:

Pe la vremea amiezii (sâmbătă, 19 iunie 1943), Vlădicii și ai lor însoțitori, au pornit la satul Cojușna, tot din județul Lăpușna. Aici, lângă zidul bisericii, într-un alt mormânt, deschis pe vremea stăpânirii bolșevice, odihnește Arhimandritul Gherasim Grecu, cinstit cu rangul de mitrofor de însuș Patriarhul Ierusalimului Damianos, cu prilejul unei vizite la reședința episcopală a Vladicăi Visarion la Bălți.
Acest monah, născut în Cojușna, a fost suflet ales, tare cuviincios, muncitor, milostiv, nesfadnic și nici râvnitor spre lucruri urâte; un cald slujitor al Sf. Altar, el aduna multă lume în biserică, și cu încredințarea lui în puterea, făcătoare de minuni a Domnului, el mângâia multe suflete chinuite, chiar de doctori și militari din Chișinău, încât într-o vreme, aceștia numai pe el îl pofitau cu Icoana Maicii Domnului dela Hârbovăț, să le sfințească casa și viața lor. Arhimandritul Gherasim a străduit mult, a  muncit din greu și cu credință la întemeierea episcopiei din Bălți, la ridicarea gospodăriei ei, sub călăuzirea Vlădicăi Visarion, I-a fost un slujitor bun și cuminte. Deaceea, Vlădica a și venit la mormântul lui, să se roage pentru el, pentru ușurarea sufletului lui bun, și, luând omofoul pe umeri, i-a slujit o mișcătoare pomenire. Iar pentru rudele Arhimandritului ca și pentru norodul, ce s-a adunat acolo, a fost spus un cuvânt de cinstire a numelui și a tindei lui Gherasim, care ș-a împlinit datoria în vieață, încât merită să-l amintească nu numai prietenii și familia, ci iată și un Mitropolit cade în rugăciune pioasă sub Crucea ce-i străjuiește așezarea cea din urmă a trupului lui. Ca semn și mai vădit de cinstire, Vlădica Visarion a hotărât să-i așeze la mormânt o troiță frumoasă, cu placă de marmoră scrisă și în jur să pună grilaj. Folositoare de suflet au fost și aceste clipe!

În ziua de azi, în curtea bisericii „Sf. Gheorghe” din Cojușna sunt 5 morminte, patru se află în spatele altarului și unul în stânga bisericii, la umbra unor copaci. Cel din urmă este și locul de veci al Arhimandritului Gherasim Grecu, dar fără „o troiță frumoasă, cu placă de marmoră scrisă”. Pe  crucea din țeavă, simplă, e scris cu litere chirilice „Răposatul Arhimandrit Gherasim. născut 1876, răposat 1940”

gherasim grecu

Gherasim Grecu

Poate e loc de mai mult pentru un cojușnean la mormântul căruia a venit un mitropolit să se roage.

*mai multe despre Visarion Puiu găsiți aici.


Săpături arheologice la Lozova. 2014

Despre presupusa necropolă a satului Săcăreni am scris acum trei ani aici.
Anul acesta săpăturile arheologice au continuat.

Echipa Jurnal TV a filmat și a dat pe post acest reportaj.
PublikaTV/Prime deși a venit, nu a dat pe post nimic.

3 interviuri filmate de mine le vedeți mai jos.

Simalcsik Angela, cercetător științific, antropolog al Academiei Române, filiala Iași.

Ursu Ion, cercetător științific al Academiei de Științe a Moldovei, doctor în istorie.

Tabuncic Sergiu, doctor în științe istorice, Institul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei.

Echipa de filmare pe șantier:
sacareni 1
sacareni2
Ion Ursu și Publika:
sacareni3
Bijuterii găsite la un copil:
sacareni4
O bijuterie găsită de mine :)
sacareni5
Și tricolorul din tabără:

sacareni6

Actualizare.
Săpăturile sunt realizate cu ajutorul studenților U.P.S „Ion Creangă” Facultatea de Istorie și Geografie și susținerea financiară a Academiei de Științe a Moldovei. Și bineînțeles, cu implicarea Agenției Naționale Arheologice.


Căminului cultural „Vasile Alecsandri” din com. Cojuşna

Ziarul „Basarabia” scria luni, 9 februarie 1942:

Reluarea activităţii căminului cultural „Vasile Alecsandri” din com. Cojuşna judeţul Lăpuşna.

Comuna Cojuşna care s-a bucurat în trecut de o frumoasă şi rodnică … culturală datorită conducătorilor ei Ion Voldeanu, notar şi preşedinte al căminului cultural şi a domnului Grigore Dobrescu, directorul căminului, după o întrerupere de un an şi jumătate, astăzi se bucură de o mare activitate culturală.

Zilele trecute căminul cultural şi-a reluat activitatea cu care prilej s-a oficiat un serviciu divin dimineaţa, după care s-au deschis cursurile ţărăneşti organizate de d. Grigore Dobrescu.
La prima şedinţă a cursurilor ţărăneşti au predat domnii: Ion Voldeanu, Grigore Dobrescu, Preot Nicolae Goian, învăţătorul Campătă Dumitru, Nicolae Chiriţă şi Ioan Pleşca.

Dl. Ion Sârbu, directorul căminului judeţean Lăpuşna, a promis că va înzestra căminul cultural Cojuşna cu un aparat de radio în locul acelui care a fost ridicat de sovietici.

Dorim conducătorilor căminului cultural din Cojuşna spor şi muncă rodnică pentru promovarea conştiinţei româneşti în Basarabia dezrobită pe veci.

Poate e cazul să readucem numele lui Vasile Alecsandri în Cojuşna?